Discursul lui Nicolae Tudor, la 30 noiembrie 2007
in aula Bibliotecii jud.Buzau, cu ocazia lansarii cartii
"Manastirea din comuna pierduta".
Viata galagioasa din aglomeratia urbana ajunge deseori sa streseze suflete incercate.Cu atat
mai mult in aceste timpuri cand desemnatii cu oranduirea doar vorbesc si usor baga "Romania
in mormant".Iar omul are nevoie tot mai des de primeniri.
In urma calcarilor in picioare am ajuns sa avem apa turtita {adica plata}, umbra si viata omului.
Dumitru Negoita, reuseste sa se ridice pentu un plus al literaturii, folosindu-si spiritul sau
geometric, deseori greu de descifrat.
In "Manastirea din comuna pierduta", autorul calator, da fuga sa ia in brate, bucurii pierdute,
lasate dinadins sa piara. Strabate de 3 ori suisul spre cel mai vechi lacas de inchinaciune,lasat
noua de cei carora "nici crucile nu li se mai cunosc". E vorba de schitul Carnu "construit initial
pentru a feri unele bunuri ori oameni importanti", semn incarcat de istorie si tinut in viata, dupa
secularizare, de un protopop indepartat si cativa enoriasi.
"Prea plinul sentimentelor"cu o "libertate umblata", care apara sau nu "starea celor spuse" Intr-un fel autorul se rafuieste cu nepasarea capilor din comuna pierduta.
Cautarile sale sunt strabatute cu pasii inspre repararea sufletului, dincolo de Muche.Inspre
acolo, unde urla lupii iar "drumurile au urmele rotilor de carute impiedicate".
Merita sa pasesti pe poarta din dreapta troitei , macar si pentru a "urca treptele printre
iarba si flori"si sa iei o sticla cu apa curata care nu ingheata, dupa ce sfintii s-au uitat direct in
ochii tai.
Dumitru Negoita infometat de-o pagina a istoriei, a scris o carte careia ii sta bine, albastra
cum e, precum raului Buzau, limpede, in lunile de vara. A facut ca acea manastire sa nu mai
fie atat de ... pierduta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu