sâmbătă, 15 februarie 2014

Ca o arcadă a...armoniei!

Vezi căciula aceasta
e a mea?
Cunosc mai toţi salcâmii de când port în mine oful
ce se întâmplă în ţara mea
viaţa-i care pe care
un adevăr ca pâinea.
Grădinile noastre plâng după rămurelele rupte de înfulecători
noi, cărăm vreascurile
că nu-i dă nimeni afară din pantaloni!
În oglinzi, portrete lăcrimate
oricât ne-am preface
putem ignora clocotul?
Răscoală-n suflet
cine-şi mai permite să se sacrifice pentru a face fericit pe cineva?
Făgăduinţa se dezvoltă-ntru-na
singura şansă de-a supravieţui rămâne protestul?
- Ce trece vremea!
În zadar trăim zile tranmdafirii, portocalii, violet
când ai sufletul necuprins de vreo bucurie
rătăceşti degeaba sub soare.
Doamne! Ce gânduri murdare are viaţa
noi, ce facem?
Le curăţim?
Ca un cetăţean care şi-a plătit la timp datoriile
înalţ chemări împotriva suferinţei
pentru mila unei fiinţe faţă de ceailaltă
nu mă întrebaţi
- De ce-i amară viaţa
sunt întrebări de-a floarea-soarelui
încă şi încă se vor înmulţi ca-n smocuri mărăcinii.
Într-o Românie cu de toate
nici cerul şi nici pământul nu ne mai iartă!
Şi păsările s-au îmbolnăvit de atâta otravă
doar pentru că nu cei curaţi introduc busuiocul în căldăruşe.
Privesc fix, pe nesăturate
la leşiatice nădejdi
m-aş cufunda într-o adâncă visare
ca trezindu-ne
rând pe rând
să simţim o astfel de libertate
ca o arcadă a...armoniei!

(Lucrare ce va fi cuprinsă într-o viitoare antologie "Bucurii autocreate")