moralitatea...incotro?

Fiinţa umană a ales să-şi care conditia intre animal si om. Constient ii place sa-mbrace deseori haina animalului, si-atunci ii iarta pe cei care fac la fel. De fapt ii iarta doar pe cei care cu care seamana, si este nemilos cu ceilalti.
Nedumerirea acestor timpuri este cum de e posibil ca indivizi violenti, infractori chiar, imorali, fara credinta sa ocupe pozitii onorante in comunitate, sa primeasca aprecieri si respect devenind modele chiar in numele lui Dumnezeu?
Chiar daca stim ca putem, mai trebuie sa ne asumam realitatea - nivelul maxim pe care-l putem atinge astazi. Normalitatea ar fi ca macar sa tindem spre evolutie, dar nu facem nimic in acest sens, sau facem nesemnificativ de putin.
Daca as reprezenta pe o linie evolutia as incepe cu animalul, relativul in care ne scaldam azi, Isus care inseamna Om, idealul si, undeva la +infinit, absolutul. Se pare ca idealul este un vis iar absolutul e receptat din comoditate ca o utopie.
Comunitatii ii lipsesc modelele adevarate. Daca preotii ar fi fost asa cum ne si invata sa fim, daca pustnicii, prin ruperea de cele prea lumesti, ar trai fericirea promisa si ne-ar comunica-o astfel incat sa fie dorita de orice om... am deveni interesati de aceasta traire si lumea ar arata altfel.
Dumnezeu ne da, cu siguranta, gandul cel bun, nu-l putem acuza, deci absolvi oamenii de vina ca nu stiu cum trebuie sa fie. Toti suntem vinovati cand nu ne implicam atunci cand intalnim Gandul cel bun. Macar sa-l sustinem, dar... spunem din si cu rautate "nu!, nu e bine! e utopie! " Probabil fiindca acceptarea presupune o curatire interioara de care nu suntem interesati.
Gandul cel bun a devenit utopie, iata cat de jos suntem!
Soferul este obligat prin lege sa ajute cand intalneste un accident, dar nu patim nimic daca ne prefacem ca nu vedem, nu auzim sau nu stim de gandul cel bun. Judecata de apoi inseamna nu numai de ce ai facut cutare fapta, ci si de ce... n-ai facut-o!
Oamenii sunt limitati de propriile actiuni care trebuie sa se desfasoare intre limitele posibil-vizibil, posibil-palpabil. Nu suntem capabili sa aruncam asa, pur si simplu, semintele bune intr-un pamant oarecare, unde e nevoie de ele, fiindca acel pamant nu ne apartine si nu suntem singurii care culeg posibilele roade. Unde e "marul de langa drum" din care poti lua fara sa dai la nimeni socoteala? Ar trebui sa sadim pomi fructiferi pe marginea tuturor strazilor fara teama ca, infruptandu-se din acestia, se vor inmulti puturosii. Taranul seamana meiul chiar daca stie ca-l vor tabari vrabiile.
Apoi... ne-am obisnuit cu imperfectiunea, recunoastem din start ca suntem pacatosi, ca bem, fumam, preacurvim... stim, da... ne asteapta... iadul! Sa fim Isusi oare e prea... greu?
Vine cineva cu idealul sau absolutul... si-l trimitem direct in ma-sa. Convine sa nu ne complicam. Cand doar spre acolo trebuie sa facem pasii daca voim evolutie spirituala.
Tot raul lumii nu se producea daca nu-l lasam sa se dezvolte, (observ copii oarecare si am curaj sa fac pariu care vor ajunge curand dupa gratii), daca trairea nu avea alternativa ca se poate si asa, fara sa faci mai nimic, dar sa ai, sa fii, sa devii.
Dar noi am fost si suntem prieteni cu raul, am ras la glumele lui, l-am respectat, l-am apreciat. Nu l-am izolat, am facut chiar ca limita dintre bine si rau sa nu existe, sa se-amestece moralii cu incalcatorii ei. Am lasat raul sa se dezvolte, iar celui cu gandul bun i-am intors spatele.
Indiferent de fapta, l-am iubit, iertat sau l-am ingaduit pe cel de care depindeam, care ne putea influenta viata cu ceva. Verific zilnic aceste aspecte si ma-nchircesc de tristete si parca... n-as mai vrea sa ma nasc.
Solutia era si este sa devenim cu totii oameni cu carnea si sufletul lui Isus. Este atat de simplu sa nu traiesti doar pentru tine, sa nu apuci cu mana sau cu gandul... Isus inseamna a nu fi animal, ci om. Doar de la Isus n sus putem vorbi de evolutie, de creatie, de arta trairii si devenirii.
Daca am avea sufletul sau nici n-ar mai conta suferinta. Suferinta care, doar ea, prin contrastul cu binele, cu frumosul, cu inaltimile si lumina, produce astazi in corp reactia chimica a fericirii. Alegand suferinta, producand-o, acceptand filozofic ca este solutia evolutiei spirituale, acceptam in fapt ca suntem simple animale. Evolutia se produce cel mai curat si mai simplu prin iubire.
Sa ne-ntoarcem in timp cand fiintele umane erau vanate si vandute ca sclavi. Probabil filozofii acelor vremuri spuneau cu mana pe inima ca suferinta acelor oameni va duce la evolutie spirituala. Dar azi nu mai avem sclavi. Dar zicem tot la fel despre suferinta. Peste 1000 sau 1 mil de ani, daca omul va intelege ca este inutil sa acumulezi mai mult decat este nevoie, ca este o fericire mai mare sa consumi fructul de care ai avut personal grija, ca e mai fericit sa daruiesti decat sa primesti, cum bine spunea un scriitor... si vom privi inapoi la timpul anilor 2000, cum ne vom judeca? Si care este adevarul?
Stiu, omenirea nu va putea fi schimbata cu nimic. Este intelept s-o lasam si s-o luam asa cum e, dar... lasat totul la voia intamplarii ne vom degrada inca, ne vom indeparta si mai si de Dumnezeu.
De 2000 de ani unii dintre noi preferam doar sa ne dublam interiorul, sa-l perfectionam, cu iluzia ca el, doar el va merge mai departe si va ajunge... undeva.Am venit eu acum sa judec si, stiu, va veti grabi sa-mi reprosati ca nu am dreptul acesta. Ca omul nu e Dumnezeu. Ceea ce nu inseamna ca ideea de judecata dispare. Conteaza doar cine e o face. Respingem judecata tocmai pentru ca ne simtim vinovati. Chiar daca, in fond asta facem unii cu altii: ne judecam tot timpul.