Cu câțiva ani în urmă, în vremea când mergeam la un Cenaclu literar la București, cu cei suiți în tren de la Mizil aproape se umpluse vagonul comun. Mă aflam pe bancă împreună cu o doamnă și două tinere studente. Din vorbă-n vorbă, doamna mă întreabă, câți copii am.
- Douăzeci îi răspund la repezeală!
Dacă Doamna rămâne fără grai, studentele, cu un zâmbet flegmatic mă întreabă:
- Douăzeci ați spus?
- Da. Trei cu soția și ceilalți 17, i-am făcut astfel: 2 la Rm. Sărat, 6 la București și 9 la Buzău.
După răspunsul meu, studentele se ridică mai mult râzând decât zâmbind și pleacă. Într-un minut vin alte 2 și, cu un zâmbet acut mă întreabă:
- Cu cine ați făcut pe cei 17 copii?
- Cu editoare ...corectoare...
Râd în hohote și pleacă. Doamna care, între timp, făcuse ochii mari, se scoală dar când să plece vin alte două, cred că erau tot studente, și se răzgândește. Cele noi venite întreabă:
- Soția știe de cei 17 copii?
- Da. Le răspund. Unii dintre copii sunt chiar în tren...
Aș fi vrut s-o mai lugesc, dar, de data aceasta râsul îl simțeam prea zgomotos, că-n final scot câteva cărți și spun:
- Uitați-vă, aceștia sunt câțiva dintre copii.
S-a așternut liniștea. Doamna din fața mea oftând își revine. Studentele care au stat pe bancă de la început revin și scot câte un caiet, și-n tăcere, încep să citească. De la Brazi până la București, cu puțin zgomot pe la Periș, era o liniște nemaiîntâlnită într-un vagon cu tineri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu